Cumnata mea româncă a fost oarecum îngrozită când a auzit că vreau să fac autostopul împreună cu fiica ei de 12 ani. Dar e îndeajuns de deschisă la minte să înţeleagă că riscul de a fi jefuit, violat sau răpit – sau orice altă grozăvie ne mai prezintă presa – este neînsemnat pe teritoriul Scoţiei, care este, la urma urmei, o sălbăticie slab populată, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. 

Ea ştie, de asemenea, că am făcut autostopul în România şi în Asia (vezi Hitching into Tibet) şi că ar fi puţin probabil să-i vând fata ca sclavă. 

Autostopul e nemaipomenit. Pe lângă faptul că e o modalitate ieftină de transport, e şi o metodă garantată de a cunoaşte oameni. Necesită o doză de modestie, de care avem cu toţii nevoie. Riscurile sunt mici, probabil mai mici decât în cazul mersului cu bicicleta, însă presa adoră să transforme un incident izolat într-un eveniment senzaţional, stârnind temeri nefondate cu privire la această modalitate extraordinară de a călători. 

Autostopul e cu atât mai relevant în zilele noastre cu cât e o variantă excelentă de transport ce nu produce emisii de carbon. Desigur, oamenii v-ar putea spune că, urcând în vehiculul altei persoane, emiteţi de fapt sute de grame de carbon pe kilometru – dar aceşti oameni vor critica, vor demonta şi vor găsi un nod în papură pentru orice aţi face să vă reduceţi amprenta de carbon. Aşa apără ei statu-quoul.  

Chiar e atât de grozav autostopul?

Problema cu autostopul e că, cel mai adesea, ajungi să stai pe marginea drumului – în frigul şi ploaia din Scoţia sau pe arşiţa verilor din România – cu orele; şi, cu cât stai mai mult şi nu te ia nimeni, cu atât îţi pierzi încrederea în natura umană. 

Dar, când în sfârşit te ia cineva, eşti în al nouălea cer şi îţi recapeţi pe loc încrederea în omenire. 

Aşadar, când cineva ne-a luat pe mine şi pe nepoata mea după doar câteva minute de stat pe marginea drumului, am fost uimit. Pur şi simplu nu mi se întâmplă aşa ceva; de obicei, sunt nevoit să merg câţiva kilometri sau să aştept ore în şir – iar uneori trişez şi mă sui într-un autobuz. Dar, privind lucrurile din perspectiva şoferului, dacă iei un adult cu un copil, îi ajuţi şi sprijini comunitatea, dar să iei un bărbat singur, care arată ciudat, probabil că pare mai riscant (şoferilor le trec, probabil, prin minte frânturi de ştiri despre bărbaţi înarmaţi cu cuţite sau îşi aduc aminte scene din filme de groază).

Şoferiţa amabilă ne-a dus câţiva kilometri, ne-a lăsat la o intersecţie şi, după ce am mai mers câteva sute de metri, ne-a luat altcineva – moment în care lucrurile au început să devină foarte interesante, aşa cum se întâmplă adesea când faci autostopul. 

Lecţii despre câini şi război

Nepoata mea a urcat pe bancheta din spate a unei maşini mari de tip break şi a fost asaltată imediat de nişte câini prietenoşi; nu s-a plâns. Eu am urcat în faţă şi am început să trăncănesc cu şoferul supraponderal, care părea să fie un englez de circa 60 de ani. Am traversat dealurile.

• Ştii care e cel mai rapid animal din lume? m-a întrebat.
• Păi... nu e leopardul?
• Trebuie să reformulezi întrebarea. Adică să spui „Pe ce distanţă?”.
• Poftim? Nu înţeleg.
• Uite cum stă treaba. Leopardul poate atinge cea mai mare viteză pe distanţe mici, dar îşi pierde curând energia. Pe distanţe medii, câinele e cel mai rapid; dar ghiceşti cine e cel mai rapid pe distanţe lungi?
• Păi... calul.
• Nu. Omul. Omul poate să alerge mai mult sau mai puţin la nesfârşit. Ştiai că amerindienii vânau căprioarele fugărindu-le zi de zi, până când bietele animale se prăbuşeau de epuizare? Şi îmblânzeau caii sălbatici alergându-i până când aceştia renunţau, veneau la oamenii care îi urmăreau şi îi acceptau ca stăpâni.

Individul era fascinant, iar eu îi sorbeam vorbele. În timp ce nepoata mea era folosită drept culcuş pentru câini pe bancheta din spate, eu îl bombardam cu şi mai multe întrebări, încercând să aflu mai multe despre înţelepciunea popoarelor băştinaşe – de la care putem învăţa multe despre protejarea planetei noastre. Dar a schimbat subiectul şi a început să vorbească despre Războiul Malvinelor din 1982, când Maggie Thatcher ne-a trimis forţele armate de cealaltă parte a lumii ca să recâştige nişte insule cu oi pe care le ocupaseră argentinienii.

„Eram în aviaţia militară pe atunci”, mi-a explicat el. „Eram responsabil de aprovizionarea bazei noastre de pe insula Ascension, care se află la jumătatea distanţei dintre Regatul Unit şi Insulele Falklands.” Aceste insule se află în mijlocul Oceanului Atlantic, dar sunt atât de mici, încât sunt aproape invizibile. 

Apoi mi-a spus un lucru realmente extraordinar, pe care nu l-am întâlnit nicăieri în cărţile şi filmele pe acest subiect. Mi-a explicat că tot combustibilul necesar pentru Războiul Malvinelor era depozitat în containere uriaşe din cauciuc, de forma unor plicuri, dispuse pe ţărmul insulei Ascension. Ştiu prea bine cum arată containerele la care se referea, întrucât agenţiile umanitare le instalau pe acoperişurile spitalelor în timpul Războiului Bosniac, ca vaste rezervoare de apă.

„Dacă argentinienii ar fi ştiut de acest depozit de combustibil”, a spus el, „şi dacă ar fi avut câteva trupe curajoase de comando într-o barcă pneumatică, ar fi putut să vină cu un mortier şi să arunce totul în aer. Totul s-ar fi sfârşit cât ai clipi”.

Îmi plac la nebunie asemenea poveşti – care îţi oferă informaţii din interior şi o nouă perspectivă asupra unui eveniment pe care credeai că l-ai înţeles deja. Răstoarnă tot ce ştiai până atunci şi te face să-ţi dai seama că nu ştii niciodată decât o frântură din întreaga poveste (şi, atâta vreme cât poţi accepta că nu trebuie să ştii totul, e în regulă).

Această întâmplare mi-a amintit totodată că autostopul e printre cele mai prietenoase şi mai interesante metode de transport, deoarece ai mai multe şanse să porţi o conversaţie decât în autobuz, în tren sau în avion – iar uneori aceste discuţii sunt fascinante. 

De Rupert Wolfe Murray

Traducere de Lucia Popovici

Pentru wolfemurray.com și difuzare naţională

Rupert Wolfe Murray scrie jurnale de călătorie. Îi puteţi vizita blogul la www.wolfemurray.com.