De Rupert Wolfe Murray

Pentru Ziarul de Iaşi, wolfemurray.com şi meteo.ro

Traducere: Lucia Popovici

Francezii au câteva expresii grozave care mă ajută să înţeleg România, cum ar fi „De ce să faci lucrurile simplu, când poţi să le complici?”.

Au, de asemenea, expresia ce explică perfect schimbările care au avut loc din 1989 încoace: Plus ça change, plus c’est la même chose. Asta înseamnă că, cu cât lucrurile se schimbă, cu atât ele rămân la fel. Potrivit Lawless French website, această expresie „oferă o viziune pesimistă asupra evenimentelor actuale” şi sunt sigur că nivelul de pesimism al poporului român nu s-a schimbat după revoluţie.

Am fost în România în cea mai bună parte a ultimilor 30 de ani, cel mai recent cu prilejul unui film documentar finanţat de UE care urmăreşte schimbările petrecute de-a lungul ultimilor 30 de ani. În această perioadă, oamenii, fie ei români sau străini, m-au întrebat mereu: „Cum s-au schimbat lucrurile în România?”.

Răspunsul meu este mai mult sau mai puţin acelaşi. „Ritmul schimbării superficiale a fost ameţitor”, spun eu. „Atât de multe magazine, maşini, haine, telefoane, televizoare noi şi tot apanajul ţipător al consumerismului. Dar, dacă priveşti mai în profunzime, la atitudinile şi cultura românilor, nu văd cine ştie ce schimbare.”

Ceea ce vreau să spun prin această observaţie jignitoare, poate, este că atitudinile faţă de viaţă nu par să se fi schimbat mult din martie 1990, când am venit pentru prima oară să lucrez în România. Ca să ilustrez acest punct de vedere, aş trimite la modul ascuns în care sunt gestionate chestiunile guvernamentale, specific sovieticilor (şi otomanilor), fără o obligaţie stringentă din partea liderilor de a explica limpede lucrurile – aceştia având mână liberă să facă ce vor. 

Un alt exemplu este sistemul de educaţie, care pare rigid şi neadecvat lumii moderne. În opinia mea, prioritatea educaţiei în România este aceea de a-i transforma pe copii în patrioţi, punându-i să înveţe pe de rost poezii vechi. Dar nu funcţionează, după cum o dovedeşte faptul că foarte mulţi tineri nu sunt mândri de ţara lor şi vor doar să emigreze. 

Dar nu toate lucrurile stau prost. Circa patru milioane de români lucrează în alte state membre UE şi, dacă doar 10% dintre aceştia ar veni acasă şi s-ar implica în politică şi în educaţie, situaţia s-ar putea schimba radical. Este prima oară în istoria României când un număr atât de mare de cetăţeni români lucrează peste hotare, fiecare dintre ei dobândind abilităţi noi şi atitudini moderne – ceea ce reprezintă o oportunitate majoră de schimbare. Întrebarea este: ar accepta partidele politice şi structurile birocratice din România ca aceşti oameni să se întoarcă în orice altceva decât într-un rol servil?

Citesc o carte extraordinară despre România, scrisă de o jurnalistă (Elisabeth Barker) care a călătorit în Balcani între anii 1945 şi 1947. Se numeşte Truce in the Balkans, a fost publicată în 1948 şi nu s-a mai tipărit de ani de zile. 

Lectura acestei cărţi mă face să constat că lucrurile nu s-au schimbat mult după război. Iată cum descrie ea Bucureştiul în 1947: „un talmeş-balmeş exasperant de stiluri pseudoorientale, pseudobaroce, pseudoamericane, cu bulevarde franţuzeşti... Sunt nenumărate prăvălii, îndeosebi de îmbrăcăminte şi încălţăminte, drogherii, frizerii şi magazine de cosmetice, şi e doldora de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi la patru ace care se zgâiesc la vitrine”.

Rupert Wolfe Murray este scriitor freelance – vizitaţi blogul www.wolfemurray.com.